CEAHLĂUL – un munte de toponimii

Din   când   în   când   fiecare   generaţie   cerne   din   amintirile   ei.

Ceahlăul, muntele sfânt, se întoarce acasă

Cu fiecare primăvară, traversând viroage peste jgheaburi fără nume şi din văgăuni neştiute, bătrâna Dochia îşi face simţită prezenţa, scuturându-şi pentru încă o dată, aşa cum o face de veacuri, cojoacele. Sihaştrii şi păstorii nu mai cuvântă astăzi nimănui – vântul uitării le-a culcat la pământ turmele pietroase. Doar stâncile îmbrăcate-n haine primăvăratice zâmbesc la mângâierea caldă a razelor de soare.

Cu fiecare stea care apune, pare că-l văd pe Bunţu Segal cum se stinge de dor, departe de ţară şi de muntele pe care l-a iubit toată viaţa… Pe doctorul Iacomi în văzduhul cu îngeri, printre legende, gustând din ceaunul cu ierburi fierte, gătite de pustnici ori lângă ciobanii doinind din fluier… Pe părintele Matasă călcând pământul într-o fluturare şi atingând norii cu dreapta sa pe care-o folosea pentru binecuvântare, pentru sfinţitul apelor şi pentru tremurul bătrâneţii…

Şi un fior mi-a învăluit sufletul şi mintea şi din tradiţia orală, din cutii prăfuite cu notiţe şi hârtii îngălbenite, din cărţi valoroase păstrate cu sfinţenie la căpătâi, lângă Ceaslov, din hărţi rare şi scrise într-o limbă parcă imposibilă, am adunat materialele mele pe care cu drag vi le împărtăşesc şi vouă.

Studiul toponimelor din zona Ceahlăului l-am abordat din punct de vedere antropologic, arheologic, istoric, etnografic şi lingvistic. În identificarea vechilor toponime şi ale pierdutelor cărări străbătute odinioară de sihaştri şi de ciobani, deosebit de utile mi-au fost, Harta Topografică Austro-Ungară din 1910, Harta Serviciului Geografic al Armatei din 1916, schiţele întocmite de generalul F.G. Bawr (1774) şi Hora von Otzellowitz (Ridicarea celor cinci ţinuturi, 1790), însemnări din notiţele doctorului Gheorghe Iacomi şi ale preotului Constantin Matasă. Informaţii preţioase despre schiturile din Ceahlău şi poziţionarea lor corectă – cum numai ciobanii de atunci puteau să le confirme existenţa – am cules din Harta Silvică a României din 1869, tipărită la Iaşi, litografiată la Partenie, dar şi din notele sigure date de C. Armăşescu, şeful centrului de exploatări forestiere al Domeniului Coroanei Bicaz, întocmite în perioada când I. Kalindero era Administratorul Domeniilor Coroanei din întreaga ţară. Articolele, într-o formă mult restrânsă, au fost semnate alături de dl. Dan Loghin şi publicate în anul 2008 în revista Invitaţie în Carpaţi şi în forma actuală în Revista Valea Muntelui. Fotografiile inserate fac parte atât din arhiva mea şi din colecţia personală, cât şi din galeria foto a tovarăşilor de munte – care mi-au dat acordul de a le include în următoarele mele articole.

Graiul viu din regiunea cercetată, cu însuşirile sale fonetice, morfologice şi lexicale a scos la iveală particularităţi arhaice şi populare, tipic moldoveneşti, cum ar fi trecerea lui ă neaccentuat la a accentuat (baiat, batrân) sau trecerea lui i neaccentuat la a (sahastru) şi a dat naştere unei nomenclaturi de topice pestriţe, complicate şi adesea amuzante (amiază / anează, seară / sară, piatră / chiatră, bine / ghini, jgheab / zghiab, imaş / nimaş).

Cercetând originea şi aria de răspândire a denumirilor de locuri în Masivul Ceahlău, am identificat toponimele, le-am grupat 4 (patru) categorii majore şi le-am dedicat articole distincte, pe care vă invit – cu un click pe link - să le citiţi în continuare:

1. Toponimia sihastră – răspândită în jumătatea NV-E  a masivului;

2. Toponimia păstorească – predominantă în partea sud-estică;

3. Toponimia daco-românească – prezentă în zona înaltă, în cea estică şi vestică.

4. Toponimia de legată de configuraţia terenului.

De la potecile călugărilor şi de la cărările ciobanilor, de la primele cioplaje la viitoarele marcaje, de la grotele sihaştrilor şi de la adăposturile oierilor la primele cabane, către Ceahlău s-au deschis noi drumuri pe sălbatica vale a Bistriţei: Drumul Neamţului, Drumul Plutaşilor, Drumul de Plai, Drumul lui Baciu, Drumul lui Vodă, Drumul Prinţului, care-au transformat Ceahlăul dintr-un munte al sihaştrilor şi al păstorilor într-un munte al turiştilor, cu primitoare cabane și sfinte mănăstiri, pe cât de bogat în trasee alpine, pe-atât de încărcat de istorii insolite.

Lectură plăcută!

Comentarii

comentarii

1. Toponimia sihastră

Ceahlăul, un munte de toponimii

Ceahlăul tronează în mijlocul Carpaţilor Răsăriteni, la întretăierea celor mai de seamă drumuri transcarpatice, bine delimitat de munţii din jur prin trei văi largi şi adânci. La nord, Valea Bistricioarei îl desparte de Munţii Bistriţei, spre nord-est Valea Bistriţei şi Lacul de acumulare Izvorul Muntelui îl separă de Munţii Stânişoarei. Valea Bicazului face hotarul de sud-est spre Munţii Tarcăului, iar către vest, Valea Bistrei şi Valea Pinticului îl individualizează de culmile Higheş, Chicera şi Comarnic din Munţii Hăşmaş. Între aceste limite Masivul Ceahlău acoperă o suprafaţă de 290 km2, din care numai 10% reprezintă golul alpin conturat de pereţi stâncoşi ce-i dau aspectul de cetate, dar şi de corabie.

Denumirea lui fie provine din maghiară csahló (”un fel de vultur”) sau csalho (în sens de impozant) fie este un cuvânt local mai vechi preluat de limba maghiară. Legendele ne amintesc cum ”pluteau în aer mulţime de vulturi”, iar cărturarii au asociat descrierea făcută de bătrânii satelor după imaginea şi numele cilihoi-ului (Gypaetus barbatus), pasăre falnică şi răpitoare din familia falconidelor, cunoscută şi sub numele de ciahlău, zis şi ”vulturul meilor”. Acesta își avea sălaşul în lumea înaltă a stâncăriilor, numite mai apoi Tabăra Vulturilor, Staulul Vulturilor, Scăldătoarea Vulturilor, sub contrafortul prelungit din vârful Toaca, pe sub Detunate şi Piatra cu Apă până spre Stânca Dochiei. Declinul speciei a început către sfârşitul secolului XIX, când exemplarele au fost semnalate tot mai rar. Citeşte continuarea >>

Comentarii

comentarii

2. Toponimia păstorească

Ceahlăul, un munte de toponimii

Păstorii au fost primii care au cioplit, ca orientare, o dungă verticală în coaja copacilor, semne cunoscute sub numele de ”cioplaş” sau ” cioplaj” şi ”ceaplaz” iar răspântiile le-au însemnat cu o cruce. Ei i-au condus pe speologi în avene şi după numele celor care le-au descoperit au fost botezate peşterile: Peştera/Grota lui Savu, Peştera lui Lucuţă. Ciobanilor localnici li s-au alăturat de-a lungul vremurilor şi alţii, ţuţuienii şi bârsanii veniţi de prin părţile Ardealului ori ale Transilvaniei sau şi de mai departe, oltenii, adică cei veniţi din Ţara Oltului. Aceşti păstori ori baci, neştiutori de carte, erau oameni ”pricepuţi la toate” și căliţi cu traiul aspru din munţi. Ei se mândreau cu ”viaţa trăită în cetatea de piatră a Ceahlăului, în pădurile de brazi şi jnepeni alături de jivine şi păsări, păşune pline de flori, scăldate-n soare şi de ploi”.

Transhumanță în Ceahlău. Foto Constantin Panaite, 1984. Medalion: Perimetrul lacurilor, schiță I. Stănescu, 1973

            Privind cerul şi norii, ştiau schimbările vremii, îndrumau drumeţii, cântau doina din fluier şi sunau din bucium. Dar cel mai important lucru: Citeşte continuarea >>

Comentarii

comentarii

Return top
 
Copy Protected by Chetans WP-Copyprotect.