Hangu, file de lumină…

(spicuiri din jurnalul unui pasionat de istoria locurilor pe care le fotografiază)

Ianuarie, dimineață de luni… Îmi creez săptămâna savurând visătoare cafeaua. Și mă refac după o tură în care-am tăiat ceața cu cuțitul în Ceahlău. Aici și acum e senin – așa să și fie! Telefonul sună peste liniștea-mi lăuntrică – undeva departe, cineva se gândește la mine. „Doamna Danielaaa! Se vede vârful ruinelor!” „Cum? Care?! Cine sunteți?” „Sunt de la Hangu!” Oh, gândesc… Nu au trecut nici 4 ani de la acea poveste. Ci doar 3 și 10 luni – suficient cât viața să mi se schimbe în totalitate. Și astăzi chiar e necesar să merg la serviciu și nu la plimbare, dar voi mai vedea şi mâine.

Dimineață de marți. Aceeași mireasmă de cafea, același număr mă apelează în zori. „Doamna Daniela, să știți că astăzi ruinele se văd mai bine”. Zâmbesc. Va fi un week-end perfect pentru mine.
Dar cum altfel aș putea să-mi încep ziua de miercuri…? Veștile bune vin iarăși prin telefon. Deja aștept să sun și eu vineri la Hangu. Între timp studiez prognoza meteo și verific orarul operatorilor de transport. Cursa de 8 și-un sfert spre Broșteni îmi vine prima în minte. De câte ori Ceahlăul mă aștepta am mers cu ea, rugând șoferul să oprească la intersecția cu Izvorul Muntelui. La fel îl voi ruga și acum – nu știu unde e stația în Hangu, dar știu până unde trebuie să merg, pentru că – din sutele de fotografii pe care le fac, unele reprezintă răspântii de drumuri ori furcituri pe care mi le iau ca repere în turele solitare.
Week-end de ianuarie… Îmi propusesem să merg în fiecare final de săptămână pe Ceahlău și iată că deja nu-mi respect planurile. Crestele mele iubite, înălțimile voastre, iertați-mă, dar poveștile din adâncul apelor mă cheamă! Cobor la Gura Hangului pe urmele pașilor mei de acum 4 ani. Pământul e înghețat bocnă şi mă-ndrept cu nerăbdare să văd și lacul de aproape. Trec în liniște pe lângă aceleași cioate tăiate cu beschia la strămutare. Din larg ruinele m-așteaptă. Le salut cu reverență, mulțumindu-le c-au apărut din nou și cerându-le permisiunea de a le fotografia şi de această dată. Pășesc iarăşi spre ele tăcută, dar cu atenție și cu aceeași emoție în suflet.Plimbare pe banchiza 2016 Mâlul pe care mergeam odată e acum înghețat și asta-mi permite să mă aproprii de ele până la 30 de metri. La marginea apelor lacului sunt adunate câteva zăpoare. Le urc alunecând, îmi caut echilibrul fotografiind. Sub ele apa vuiește înfiorător. La baraj se uzinează, îmi spun. Sunetele sparg continuu liniștea, făcându-mă să încetinesc înaintarea. Privesc tăcută în jur: gheața de pe lac este prea subțire. O testez cu câteva blocuri desprinse cu bocancul din zăpor. E vremea să renunț și să pășesc pe pământ sigur…
Final de ianuarie… De privesc spre Inaltul cerului și aud glasul clopotelor, îmi preschimb singurătatea și neabătuta verticalitate cu acea clipa de pace în plină furtună, în care toți pescarii și-au luat mâinile de pe vâsle, să se roage… Plouă peste ruine și ele plâng. Și eu plâng o dată cu ele.
Februarie, 1. Dimineață de luni. Celebrez luna ce tocmai a trecut, cu toate darurile ei pentru care am fost deschisă să le primesc. În aceeași mirească de cafea, îmi creez aici și acum ziua, săptămâna și luna. Telefonul sună peste liniștea-mi lăuntrică – déjà vu! ”Doamna Daniela, ruinele se văd în totalitate, mai mult ca niciodată!” Zâmbesc, știu – și atât de vizibile vor mai rămâne probabil încă o lună. Studiez și mai amănunțit prognoza meteo și aștept cu nerăbdare primul final de săptămână al lui Făurar. Mă îngrijorează pământul îmbibat de apă după o săptămână cu ploi şi lapoviţă, pentru că știu că lacul nu e în totalitate înghețat. Demult îmi doream să văd ruinele asemeni unei insule înconjurată de apă și să le fotografiez astfel. Poate acum îmi va mai surâde o dată norocul.
Week-end de februarie… Pășesc tăcută pe limba de pământ ce mă desparte de ruine. Vântul rece dinspre largul lacului îmi pișcă obrajii. Într-adevăr, niciodată nu i-am văzut apele atât de scăzute. Înaintez cu grijă. Talpa piciorului pătrunde treptat 10 cm în mâlul negru, lipicios și cu miros pregnant, apoi 20 de cm și în final, dreptul îmi intră până la genunchi în capcană. E ok. Parazăpezile se spală, iar mai sus de pădurea de brazi, în apropierea caselor de pe marginea drumului naţional este un izbuc unde-mi pot curăța bocancii. Schimb obiectivele foto cu mâinile înghețate și murdare. Şi fotografiez. Pe malul scăzut al lacului văd fugari, 7 câini. Nu vreau să mă vadă și ei în absoluta-mi singurătate albă și rece.
E timpul să mă întorc. Și să-ți reamintesc povestea mea plină de dorință și determinare despre cum am ajuns la ruine, scrisă în articolul Plimbare pe banchiză. Și să te mai invit să vizualizez o tulburătoare galerie foto, înserată în articolul Patimile Catedralei de la Hangu . Sau dacă timpul îți permite – să fii oaspetele meu la Porția de Cunoaștere – în totalitate sau de la minutul 23. Te rog doar să-mi îngădui puțină răbdare pentru a converti nef-urile în jpeg, apoi să revii pe blogu-mi să urmărești fotografiile realizate în acest an. Sau poți și tu, suflet călător, să oprești o clipă pe drumul DN 15, în dreptul ruinelor şi să rescrii istoria insolită a Țării Hangului. Doar ține cont și de avertismentele mele înainte de a te aventura în necunoscut: curajul și adrenalina pot și ele păli în fața mâlului plin de capcane și a gheții mult prea subțire.Zbor deasupra ruinelorPrivesc înapoi spre ruine, deşi aş fi vrut să mai rămân de vorbă în tihnă cu ele. Stoluri de păsări asemeni îngerilor veghează deasupra lor, rotindu-se aşa cum făceau probabil odinioară pe lângă turlele măreţe ale Catedralei de la Hangu. Şi de departe parcă le-aud şoapta: „Dacă vrei să zbori spre cer, trebuie să părăseşti pământul… Dacă vrei să mergi înainte, trebuie să renunţi la tot ce te-ar putea trage în adânc”. Aşa este, în fond…

povestea mea nu s-a sfârșit aici, ci ea abia acum începe…

Comentarii

comentarii

La Multi Ani!

Porția de cunoaștere © a apărut într-un moment greu din viața mea, când după despărțirea neașteptată de fratele meu, în scurt timp și părinții mei s-au grăbit să-l urmeze pe drumul fără întoarcere; și astfel, în sâmbăta Crăciunului m-am văzut pășind dincolo de porțile cimitirului, într-o lume sumbră, bâjbâind după ceva, orice-mi va spune ”Curaj, te vei descurca, puterea este în tine”. Și în acel haos de trăiri am auzit aievea vorbele spuse de Manuela ”Stop! Stop gând!!!” și liniștindu-mi treptat mintea și gândurile, un cântec sfânt și suav mă copleșea – aidoma celui glăsuit de Cătălin… Și pe măsură ce-l ascultam, mi-am amintit cuvintele din filmul Ostrovul ”în inimă îmi cântă îngeri” – nu era altceva decât ceata de arhangheli și îngeri cu care Mihaela ne familiarizase de atâtea ori… Și adunându-mi puterile sub aripile lor ocrotitoare, am reușit și eu asemeni lui sensei Ionuț să pot să fac următorul pas pe un drum nou, către necunoscut, drumul către tine însuți, ca cel parcurs de Geanina; să pot urca în înaltul munților și mai ales, să am privilegiul de a avea camarad de tură pe prof. dr. Leon Zăgrean în noaptea vânătorilor de piramide, făcând și noi parte din imanentul care urcă Ceahlăul de ziua lui, pentru a vă povesti câte puțin din misterelor muntelui sacru, dar și onoarea de a fi alături de Oreste și Doru – ca și continuare a poveștilor mele…
Și astfel, mi-am dat seama că m-am regăsit, fără să vreau, alături de prieteni vechi sau mai noi, în aproape fiecare ediție marca Porția de cunoaștere.
Și pentru că în darul primit la ediția aniversară, anul începe cu o fotografie din cadrul ultimei mele prezentări, cu certitudine vom parcurge și în 2016 noi drumuri de cunoaștere și recunoștință pentru toate valorile neamului nostru românesc!

La Mulți Ani Porția de Cunoaștere!
La Mulți Ani români frumoși!
La multi ani
Rândurile de mai sus fac parte din speech-ul incognito dedicat ediției aniversare Porția de cunoaștere iar printre ele am inserat pentru prieteni legăturile către înregistrările video ale edițiilor mele de suflet. Vă mulțumesc!

Comentarii

comentarii

Imanentul care urcă Ceahlăul

– de la ritualul urcării pe munte în data de 6 august, de Probejenie, la cultul umbrei piramidei în anul mânturii 2015 –

În urmă cu exact o lună, mai mult sau mai puţin pregătiţi sufleteşte şi spiritual de sărbătoare, ne îndeseam în rucsacuri cele necesari de drum şi îndreptându-ne spre Ceahlău – Muntele sfânt al românilor, am făcut – fără să ne dăm seama – cu toţii parte din imanentul care urcă muntele de ziua lui.Cunoscut sub numele de Muntele Peonul, apoi ca fiind Muntele Pion, această denumire a fost folosită prima oară de Gheorghe Asachi, după excursia făcută în anul 1835 împreună cu domnitorul Mihail Sturdza şi mitropolitul Moldovei Veniamin Costache şi consemnată în volumul ”Itinerar la muntele Pion”, apărut în 1840. Asachi probabil, a făcut această asociere de nume cu cel al unui călugăr, care a vieţuit în secolul al XV şi a sihăstrit mulţi ani, petrecându-şi vremea în rugăciune, pe aceste locuri numite mai apoi ”Dealul lui Peon” şi ”Muntele (lui) Peon”. Acelaşi topic este atestat din 1641 (sau 1638) într-un hrisov a lui Vasile Lupu, din care reiese că schitul (Pion/Peon) a fost ridicat de un pustnic, Silvestru, într-o curătură pe care el însuşi o făcuse pe un loc domnesc. În Pateric îl găsim pe ”cuviosul Silvestru, cel mai vechi sihastru din Ceahlău care, pe timpul lui Alexandru cel Bun, întemeiază prima sihăstrie de pe Schit, denumită Sihăstria lui Silvestru. Şi din Pateric aflăm că acest pustnic a fixat hramul muntelui în data de 6 august, dată la care călugării de prin sihăstriile Ceahlăului şi din împrejurimi urcau pe munte pentru a sărbători Probajinii sau Schimbarea la Faţă, după cum este rânduită şi de calendarul creştin-ortodox.
Ritualul urcării pe munte îşi are originile însă mult mai departe. Strabon, geograful grec, povestea încă de acum 2000 de ani în scrierile sale despre un munte sfânt, Kogaionul, unde trăia marele preot Zamolxis, zeu suprem al dacilor locuitori pe acele meleaguri. Şi mulţi alţi istorici au considerat peste ani Ceahlăul ca fiind însuşi Kogaionul – muntele pe care se arăta Zamolxis, pe crestele şi în peşterile căruia existau altare de rugăciune. Dacii considerau munţii ca fiind sacri, adevărate vetre solare şi pe ei şi-au construit hieropole. ”Urcarea la cer din mitologia română amintea de tehnica urcării pe munte a dacilor în faza de iniţiere şi de lansare a mesagerului ceresc spre paradisul lui Zamolxis.”
Acest cult practicat de cei păgâni sadea, a fost transmis mai departe dar şi adaptat, creştinilor cu frică de Dumnezeu, călugări din sihastriile Ceahlăului, cât şi locuitori ai satelor de la poalele muntelui. Neştiutori de carte, dar cu sufletele pline de comori morale şi de valori spirituale, puţini dintre ei poate auziseră de reforma calendarului de la 1582, de potrivire a echinocţiului de primăvară cu luna sinodică – dar credinţa lor strămoşească spunea că cerurile se deschid în anumite zile, considerate sfinte şi închinate sfinţilor şi la solstiţii şi echinocţii. Poate şi de aceea urcarea pe munte consemnată de Romulus Vulcănescu în Mitologia română, p. 360-361, la care a participat şi el, a avut loc în ajunul zilei închinate Sf. Maria şi nu pe data de 6 august.
În ajun de 15 august, ne spune Vulcănescu, urcau pe munte patru bucimaşi cu buciume de alun; ei strângeau vreascuri de jnepeni şi brad şi făceau patru ruguri, pe care le aşezau în punctele cardinale ale muntelui. La începutul asfinţitului le aprindeau şi pâlpâitul flăcărilor anunţau peleririi că a venit vremea urcării pe munte. Ei plecau călăuziţi de bătrânii cunoscători ai cărărilor şi însoţiţi de preotul din sat. Aveau în desagi vin, merinde şi vase de lut cu apă. Mergeau solemn şi nu vorbeau. Pentru că era întuneric şi trebuiau să ajungă pe culme înainte de miezul nopţii, din cinci în cinci pelerini, unul purta o făclie. Ajunşi pe munte, privegheau şi se rugau strânşi în cerc. La răsăritul soarelui, se ridicau în picioare, cu faţa spre răsărit, ridicau mâinile spre soare, apoi îngenunchiau şi mulţumeau cerului că li s-a mai dat prilejul a de urca încă un an pe munte. După rugăciune, luau masa şi horeau de se cutremura muntele.  La prânz, trebuiau să coboare de-ndată, să nu-i prindă asfinţitul pe munte, ci să-i găsească la casele lor, iar muntele să rămână gol la apus.
După anii ’89, o dată cu ridicarea celor trei schituri pe Masivul Ceahlău – Schitul Cerebuc, Schitul Stănile şi Schitul Schimbarea la Faţă – tradiţia despre care nu sunt referiri în anii comunismului, a fost reluată şi practicată de foarte mulţi creştini. Din ajunul zilei de 6 august întreg muntele răsună de glasuri cuvioase şi cucernice. Ceahlăul, Muntele Sfânt, s-a întors acasă.După anii 2000 însă, practica urcării pe munte în ziua de 6 august s-a transformat într-un adevărat cult al piramidei şi a umbrei sale. Încă din luna iulie, pe internet sunt lansate din ce în ce mai multe materiale foto, video şi scrise, al căror subiect anunţă apropierea datei la care va avea loc un fenomen anual unic, incomparabil şi neegalabil, apariţia umbrei piramidei.
Aidoma anilor de-odinioară, de cu seară şi în timpul nopţii, o explozie necontrolată de turişti, astăzi mai zgomotoşi şi mai puţin credincioşi, iau cu asalt muntele, dar mai ales Vârful Toaca, în aşteptarea răsăritului şi apariţia umbrei. Fie cum i-am numit eu – vânători de umbre piramidale, curioşi sau evlavioşi, ei sunt prezenţi aici în ziua în care lumescul ascede spre divinitate, iar natura se închină, pălindu-şi florile şi iarba la sfârşit de vară.
Privind pe pista timpului, din vechime în trecut, de la dacii care urcau pe munte pentru a se ruga, pentru a fi mai aproape de cerurile în care sălăşluiau zeii lor, le-am conferit apoi respect pentru atitudinea solemnă şi pioasă sătenilor români care înaintau pe poteci spre crestele acestei guri de rai. Determinarea turiştilor de astăzi, mânaţi de noi scopuri şi curiozităţi, îi face pe aceştia să fie lipsiţi de constrângere dar plini de convingere. Fără să-şi imagineze, ei păşesc acum indirect spre cerul deschis în zi de mare hram. Încărcaţi cu puterea de a-şi înălţa vibraţiile atât de Sus, până la contopirea lor cu toate energiile Divine, ei sunt imanentul care urcă, transcendentul care coboară, inconfundabil şi inexplicabil, de mii de ani – Ceahlăul…!

Despre umbra piramidei şi alte fenomene optice complexe vă voi vorbi în articolul următor. Materialul de mai sus a fost prezentat la Porţia de Cunoaştere © cu tema ”Misterele muntelui sacru, mit sau realitate” – 3 sept.2015 pe care o puteți urmări prin bunăvoința Ziar Piatra Neamt și aici:

Comentarii

comentarii